Cultură

Hanuri, caravanseraiuri, crâșme, restaurante, bodegi ale Timișoarei care au 300 de ani de istorie

Hanuri, caravanseraiuri, crâșme, restaurante, bodegi ale Timișoarei care au 300 de ani de istorie

Hanurilor şi crâşmelor Evului Mediu timişorean le-au succedat, în timp, cafenelele, ceainăriile şi caravanseraiurile epocii otomane (1552-1716) fără ca în jurul cetăţii, în mahalale, creştinii şi musulmanii să nu-şi îndulcească viaţa şi cu vin sau rachiu alături de bragă, cumâs sau siropuri.

Încă din 1717 se plănuia ridicarea fabricii de bere care funcţionează neîntrerupt din 1718 şi până astăzi. În 1718, proaspăt alesul magistrat german încerca să obţină (fără succes) de la contele Mercy monopolul comerţului cu alcool în cetate. Prima reglementare oficială a funcţionării localurilor timişorene a fost emisă în anul următor (11 septembrie 1719) şi purta semnătura medicului şi primarului Balthasar Thobias Hold care era, din 1718, şi proprietarul „Coroanei de aur” (han şi cârciumă laolaltă) cât şi a viitorului primar, Peter Solderer, care deţinea localul „Cheia de aur”. În secolele trecute multe din localurile Timişoarei au purtat apelativul preţiosului metal: „La două chei de aur”, „Crapul de aur”, „Strugurele de aur” (în Cetate), „La butoiul de aur” (în Fabric), „Leul de aur”, „Ancora de aur” (Josefin), „Clopotul de aur” şi longevivul „Mânzul de aur” (Fabric între 1749-1950) dar şi „Cerbul de aur” (în Piaţa Sf. Gheorghe). Localurile şi hanurile cu nume de animal erau, de regulă, „albe”: „Mielul alb” (Cetate şi Fabric), „Inorogul alb” (Cetate), „Lupul alb” (Fabric), „Vulturul alb” (Elisabetin), dar nu lipseau şi alte culori: „Leul verde”, „Maimuţa albastră” (Cetate), sau „Vulturul negru” (Fabric – preţuit la 15.000 de guldeni).

Unii proprietari n-au simţit nevoia „colorării” animalelor: „La Elefant” (1746 – Piaţa Unirii), „La Struţ” sau „La Pelican” sunt astfel de exemple. „Vaporul Alb” din Josefin găzduia, la 1900, „Congresul petrecăreţilor şi nebunilor din Timişoara”, „Bila Albastră” de lângă gara din Josefin amintea o veche popicărie dar şi poligonul de tir iar „Trompetistul” („Trompeter”) din Cetate, unde de-a lungul timpului poposiseră împăratul Francisc I de Habsburg, domnitorul Al.I. Cuza, plecat în exil sau poetul Mihai Eminescu, fusese construit în 1747 de Anton Seltmann şi vândut cu 8.000 de guldeni trompetului Fr. Kramm de la care şi-a luat numele. „Grădina Preşedintelui” (numită şi „Fântâna Paşei” sau „Präsidenten Garten”) devenea local public prin 1792 iar marea berărie de lângă fabrica de bere („Fabrikshoff” – 1869) este şi astăzi loc de petrecere.

„La Cocoşul turcesc” din Fabric era al armatei până la preluarea sa de primărie în 1783. „La Trei Trandafiri” (Josefin, Fabric, Ciarda Roşie – 1905), „La Trei Husari” şi la „Trei Regi” (Cetate), „La Trei Alergători” (Josefin – 1850, „La Trei Mauri”, „La Trei Broaşte” ş.a., „Pomul” sau „Cununa Verde”, „Marocanul” (Fabric), ”Omul Sălbatic” – care avea pictat pe firmă un om pe jumătate despuiat, cu părul vâlvoi şi o măciucă – „Regina Angliei” şi „Prinţul Turcesc” sunt alte localuri cu parfum arhaic care, după 1850, au început să facă loc unor localuri moderne: restaurantul Casei de Păstrare (1857); „Royal”, „Hubertus”, cel al noului teatru şi al noului hotel, „Lloyd” (1912), „Palace” (1913), „Elite” (pe la 1900, refăcut la 1924), restaurantul gării (vestit după 1898), cel cu circuit închis al clubului Regatta şi, mai târziu, în perioada interbelică, restaurantul „Dacia”, „Chatelez”, „Clubul ziariştilor”, „Bucureşti” sau renumitul „Şari Neni”, proprietatea Charlottei Mohacsi (1885-1962), numit apoi „Intim”, vestit pentru gulaşul său.

Unele dintre aceste restaurante aveau nume bun şi dincolo de graniţe şi erau frecventate de belgrădeni, budapestani sau vienezi. Închise şi redeschise, mutate dintr-un loc în altul, ele sunt expresia uneia din faţetele spiritului timişorenilor, atât de diferit de idealul disciplinat al împăratului Francisc I care, pe la 1810, definea supusul ideal prin loialitate, disciplină, supunere, sobrietate şi lipsă a unor aspiraţii „nepotrivite.

Bibliografie: Florin Medeleț, Dan Buruleanu, „Timișoara. Povestea orașelor sale”

Foto: secția Istorie a MNaB

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*