În România, cuantumul cheltuielilor pentru învățământ din totalul cheltuielilor publice generale, potrivit INS[i], este de doar 12,1%, în 2020, față de 14,1%, în 2019. Alocările bugetare pentru educație au fost, în 2019, de 3,16% (versus, 4,7% media UE 27), fiind cele mai scăzute din întreaga Uniune.
Țara noastră se confruntă cu o intensitate record a sărăciei educaționale în rândul copiilor, exprimată prin sărăcie (41,5%) și analfabetism funcțional (43%), și, cu toate acestea, nivelul alocărilor resurselor financiare rămâne extrem de modest.
În schimb, țări în care aceste probleme nu au nicidecum aceeași intensitate prioritizează cu responsabilitate educația: Suedia – 7,06%, Belgia – 6,25%, Finlanda – 6,06%, Cipru – 5,24%, Polonia – 4,67%, Slovenia – 4,61% sau chiar Bulgaria – 4,20%.
În acest context, Organizația Salvați Copiii adresează o scrisoare deschisă autorităților, prin care atrage atenția asupra faptului că orice inițiativă de blocare a investițiilor bugetare adecvate nevoilor elevilor și sistemului de învățământ, prin renunțarea alocării bugetare a 6% din Produsul Intern Brut, țintă stabilită din 2011 prin art. 8 al Legii educației naționale și niciodată respectată, va arunca o altă generație de copii în una dintre cele mai injuste forme ale inechității din societatea românească, cea din educație.
O astfel de decizie, justificată de către Guvernul României prin necesitatea ”de a conduce politica fiscal-bugetară în mod prudent”, reprezintă nu doar o poziție inoportună, mare parte dintre copiii români fiind constrânși să plătească cu viitorul lor, dar și ignorarea unor dispoziții legale în vigoare și nesocotirea gravă a obligației Guvernului României de a pune în centrul activităților sale interesele copiilor.
Principiul interesului superior al copilului trebuie să devină criteriul de evaluare a onestității față de copii în deciziile autorităților din această țară, și nu o expresie goală de conținut. Nu am regăsit acest principiu fundamental în proiectele de lege privind bugetul de stat. Nici acum, nici în trecut! Deși Constituția României proclamă ”regimul special de protecție și de asistență a copiilor” , iar obligațiile internaționale asumate prin ratificarea Convenției ONU cu privire la drepturile copilului impun Guvernului, la toate nivelurile sale, ”să evalueze continuu impactul asupra copiilor al oricărei propuneri de lege, politică sau alocare bugetară”. Constatăm că, în niciun an din cei 12 care s-au scurs de la adoptarea Legii educației naționale, autoritățile nu au realizat o astfel de evaluare și nu au considerat că deciziile lor trebuie ”să se subordoneze cu prioritate principiului interesului superior al copilului”.
Cheltuielile publice pentru educația copiilor români sunt cele mai scăzute din Uniunea Europeană, iar părinții sunt nevoiți să acopere lipsurile sistemului.
În România, cheltuielile publice pentru educație (nivelurile de la educație preșcolară până la educație terțiară) au fost, în 2019, de 3,16% (versus, 4,7% media UE 27), fiind cele mai scăzute din întreaga Uniune. Țara noastră se confruntă cu un nivel record al sărăciei educaționale în rândul copiilor , exprimată prin sărăcie (41,5%) și analfabetism funcțional (43%), și, cu toate acestea, nivelul alocărilor resurselor financiare rămâne extrem de modest. În schimb, țări în care aceste probleme nu au nicidecum aceeași intensitate prioritizează cu responsabilitate educația: Suedia – 7,06%, Belgia – 6,25%, Finlanda – 6,06%, Cipru – 5,24%, Polonia – 4,67%, Slovenia – 4,61% sau chiar Bulgaria – 4,20%.
Un exemplu simplu, pentru anul 2019, îl reprezintă Finlanda cu o alocare de 6,06% dintr-un PIB aproape egal cu cel a României (240 mld € față de 224 mld €) la o populație de 3,5 ori mai mică și lipsită de multiplele dificultăți cu care se confruntă familiile din țara noastră: sărăcie și excluziune socială, analfabetism funcțional generat prin școală, lipsa accesului la servicii medicale de calitate, absența serviciilor în mii de localități ori nivel general scăzut de educație. Deși contextul social și economic e incomparabil mai favorabil, Finlanda pune preț pe educația copiilor și alocă, pentru toate nivelurile învățământ (fără ciclul universitar), 10.944 de € per elev (6,06% din PIB), ceea ce înseamnă o sumă de 5,41 de ori mai mare decât cea prevăzută pentru un copil din România, de 2.024 €.
Finanțarea deficitară a învățământului, multiplele reforme începute și abandonate pe traseu au făcut ca, în perioada 2010-2018, costurile ascunse ale educației să se dubleze: în medie, de la 1.490 lei per copil la 3.093 lei. Iar în 2021, contribuția părinților a ajuns la 6.798 de lei , după însumarea răspunsurilor privind cheltuieli specifice (echipamente digitale pentru școala online, pentru meditații, rechizite, manuale, transport, materiale igienico-sanitare), ceea ce reprezintă valoarea costului standard per elev pentru 2022, stabilit la 6.386 de lei.
De aceea, luând în considerare diferențele de context social și economic și de alocare bugetară (statistic ori exprimată concret) și faptul că părinții continuă să acopere costurile ascunse ale sistemului de învățământ, lucru inacceptabil în toate țările UE, media europeană a fondurilor alocate educației, de 4,7%, proclamată de Guvernul României drept ținta finală a investițiilor în educație, nu este deloc relevantă și suspendă dreptul la educație de calitate prin neajustarea bugetară la nevoile reale ale copiilor.
Deși esențiale pentru dezvoltarea educațională a copiilor, îngrijirea și educația timpurie, preșcolară și primară sunt subfinanțate cronic
Referitor la accesul la învățământul obligatoriu, procentul copiilor de 14 ani necuprinși în educație este de 11,35% (2,17 media UE), al celor de 15 ani de 16,81% (2,88% în UE), iar în cazul adolescenților de 16 ani proporția este de 19,26% (5% în UE).
Mai mult, cele mai mari diferențe dintre procentul înregistrat de România și media europeană apar la primele niveluri de educație cărora orice strategie în educație le-ar acorda o atenție sporită, specialiștii considerându-le fundamentale în egalizarea de șanse dintre copiii vulnerabili și cei non-vulnerabili. De exemplu, în privința alocărilor pentru învățământul primar, în timp ce media europeană este de 1,05% (Suedia, Cehia, Cipru, Polonia și Bulgaria înregistrând cele mai ridicate niveluri de investiție, între 1,94% și 1,83), România consideră nejustificat că este suficientă o alocare de 2,42 de mai mică, adică 0,45% din PIB.
Aceste aspecte reprezintă un dezechilibru major. Organizația Salvați Copiii a arătat de-a lungul anilor, prin analizele sale și programele derulate în comunitățile dezavantajate socio-economic (de ex., studiile privind sărăcia, proiectele grădinițelor estivale etc. – www.salvaticopiii.ro ), că problemele legate de accesul la educație încep de la cele mai mici vârste, intervențiile susținute prin investiții adecvate și distribuite echitabil putând conduce la o egalizare a șanselor. Dar, în condițiile în care infrastructura lamentabilă permite ca doar 1,6% dintre copiii sub 2 ani să aibă acces la educație timpurie (9,8% media UE), iar procentul ajunge la doar 21,1% în cazul celor care au împlinit 2 ani (35,2% media UE), putem observa că această oportunitate nu este deloc valorificată în politicile educaționale din România.
De asemenea, educația și îngrijirea copiilor preșcolari se confruntă în România cu una dintre cele mai scăzute rate de participare și cu o infrastructură dezechilibrată între rural și urban. Conform Monitorului Educației și Formării 2022, în 2020, includerea copiilor cu vârsta între 3 ani și vârsta de începere a învățământului obligatoriu a fost de doar 78,2% față de media Uniunii Europene de 93%.
În cifre absolute, tabelul de mai jos reflectă diferențele uriașe între resursele alocate de România, Bulgaria, Slovenia și media europeană, pentru cele trei cicluri de educație considerate decisive în asigurarea unui start bun copiilor în dezvoltarea lor educațională. Cu suma de bani acordată de Guvernul României nu putem vorbi de responsabilitate politică față de educația copiilor noștri și, astfel, nu putem spera la îmbunătățirea situației din sistemul de educație gimnazială, liceală și chiar universitară.
Părăsirea timpurie a școlii se menține la un nivel deosebit de ridicat, ceea ce afectează pe termen lung dezvoltarea socială și economică a României.
Raportul european menționat mai sus atrage atenția că, direct legat de startul nefavorabil dezvoltării educaționale a copiilor în primii ani de viață, rata tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani care nu absolviseră ciclul de învățământ secundar superior și care nu urmau niciun program educațional sau de formare rămâne semnificativ mai mare, de 15,3% în România față de media UE de 9,7%. Sub acest aspect, cei mai afectați sunt tinerii romi, doar 22% dintre ei absolvind ciclul de învățământ secundar superior, față de 83,3 % din totalul populației. De asemenea, rata de părăsire timpurie a sistemelor de educație și formare este de peste 5 ori mai mare în zonele rurale (23,2 %) față de cele urbane (4,5 %).
În privința diferențelor în calitatea și individualizarea actului educațional, țara noastră se caracterizează prin cea mai accentuată subperformanță educațională severă în rândul elevilor din medii socio-economice dezavantajate față de cei din medii socio-economice dezvoltate, pentru toate cele trei scale (citit, matematică și știință), cu un indicator al inechității de 39%, în timp ce media europeană este de 19,3%. Banca Mondială avertiza că ”un copil născut astăzi în România este de așteptat să atingă doar 60 % din potențialul său productiv ca adult, comparativ cu 100 % dacă acesta ar beneficia pe deplin de educație și sănătate de calitate, disponibile în alte țări ale UE.” , iar în aceste condiții acumularea de capital uman necesar dezvoltării economice este cea mai scăzută din Europa și variază foarte mult de la un județ la altul. Lipsa rezultatelor în învățare și a capacității de aplicare a cunoștințelor achiziționate împiedică dezvoltarea autonomiei personale, în sens profesional, social ori cultural , și afectează iremediabil la nivel societal, pe termen mediu și lung, absorbția și adaptabilitatea, în viitor, a forței de muncă calificate și performante.
Amânările succesive ale aplicării art. 8 din Legea educației naționale nr. 1/2011 (finanțarea cu 6% din PIB) au lipsit sute de mii de copii de acces la educație de calitate.
Prorogările succesive ale aplicării acestei dispoziții, cu un caracter discriminatoriu la adresa copiilor, singurii cetățeni români neîndreptățiți cu atâta consecvență timp de 12 ani, vor adânci inechitatea sistemică a educației din România. Socotind procentele din PIB însușite și redirecționate nedrept de către autorități timp de 11 ani, anual aproximativ 2,5 procente, acestea însumează 50 de miliarde de euro , bani care nu au ajuns niciodată să fie folosiți pentru construirea și modernizarea creșelor, grădinițelor și școlilor, pentru transportul copiilor, creșterea accesului la educație, a siguranței și calității climatului școlar etc. De-a lungul anilor, cu aceste resurse financiare:
o am fi putut reduce considerabil decalajele istorice ale infrastructurii școlare (școli moderne, grupuri sanitare sigure, laboratoare, biblioteci, cabinete medicale, tehnologie digitală) dintre mediul urban și mediul rural,
o ar fi fost posibilă extinderea programelor remediale sau de tip ”Școală după Școală” pentru cuprinderea a cel puțin 500.000 de copii,
o proporția copiilor care au abandonat școala, care au părăsit timpuriu sistemul de educație sau care sunt afectați de analfabetism funcțional ar fi cunoscut cu siguranță o scădere semnificativă,
o cuprinderea în învățământul preșcolar din comune și sate ar fi fost comparabilă cu cea înregistrată în mediul urban,
o formarea reală și salarizarea corespunzătoare a cadrelor didactice, ca și masa caldă și hrănitoare pentru fiecare copil în fiecare zi de școală, ar fi devenit realități ale sistemului de educație.
